ARTICOLE. REPORTAJE. INTERVIURI

Cel din urmă harambașă

 

In 1967, la emisiunea TV de mare succes "Dialog la distanţă", un oarecare Oprea de prin părţile Lipovei a fost prezentat cu emfază drept unul dintre ultimii haiduci. S-au citat chiar câteva versuri din ce ar fi putut constitui un nucleu de baladă:

"Frunză verde de sulfîe Oprea-i mor la Şişu-n vie..."

Pentru a se da o frumoasă fluenţă glosărilor pe marginea instituţiei haiduciei, nu s-a mers mai departe cu istoria acelui harambaşă întârziat.

Iată adevărul: Oprea s-a aflat departe de standardele fizice şi morale ale tagmei ("nalt la stat,/ mare la sfat"), fiind un om mic şi gros, beţivoc notoriu, fară rafinamentul de a "bea vin din burduşel", deci cu preferinţă pentru tescovina din uiagă. Principalele isprăvi: a prădat banca din oraş şi l-a omorât pe directorul acesteia, vagă rudă cu el (un martor, care a stat după uşă, de emoţie s-a scăpat pe el); l-a împuşcat şi l-a jefuit pe un fel de casier care se ducea să-i plătească pe tăietorii de lemne din pădure; aflând că Şişu, cel cu via, şi-a vândut boii, l-a curăţat de toţi banii în timp ce-l ţinea în bătaia puştii. Jăndarii i-au luat urma şi, cum spuneam, prezentându- se grăsălan, n-a prea prins viteză, aşa că glonţul mortal l-a găsit când se străduia să depăşească o coastă. Era în 1934.

Resturi ale găştii s-au menţinut şi după război. Fără să aprecieze că nu mai cadrează cu noua orânduire, au continuat să terorizeze împrejurimile, jafurile lor, însoţite de mici bestialităţi, vizându-i atât pe cei cu stare, cât şi pe cei sărmani. Unul s-a menţinut până târziu, prin '51 parcă - i se spunea Ciobu. Blestemăţiile lui au ajuns să-i irite pe şefii armatei ruseşti de ocupaţie. Ei au hotărât să sprijine autorităţile române cu un tanc, care să ia cu asalt ascunzişurile ultimului haramin, găzduit când de ţiganii de pe Valea Mare, a mănăstirii, când de cei de pe o uliţă ce ducea înspre dealuri - se chema Strada Mavrocordat, însă cei ce o locuiau preferau etimologia la-ndemână: "Maţ-încordat, mâncaţi-aş cum, domnule". Miliţia populară a mulţumit călduros comandanţilor sovietici şi a cerut permisiunea să rezolve singură situaţia, recurgând, ce-i drept, la posturile din împrejurimi. Destul că au dat de bandit, aflat la ceas de vizită şi de aprovizionare la ţiitoarea sa. Au înconjurat bârlogul. "Predă-te, Ciobule", ţipa plutonierul în porta-voce, iar văile răsunau sinistru. Răspunsul a venit pe măsura, Ciobu a început să împroaşte obraznic cu vechea lui puşcoacă. Unul dintre miliţieni, ca să-l neutralizeze, a aruncat o grenadă pe gura podului, căci de acolo veneau împuşcăturile, dar Ciobu a prins-o din zbor şi a azvârlit- o de unde venise. Două persoane au fost grav rănite.

Până la urmă l-au răzbit şi l-au determinat să coboare. In faţa lor s-a arătat o stârpitură, un ins mărunt şi noduros, doar ochii îi trădau apucăturile.

 

După ce a ieşit din închisoare, Ciobu a devenit un paşnic păzitor de oi. S-a stins din viaţă prin şaptezeci şi ceva. Până acum câţiva ani mai putea fi întâlnit prin preajma Mureşului un alt membru al trupei, Lae, un beţivan ciung, ologit şi urduros, ce făcea pe pescarul şi avea năravul să doarmă, în lipsa unui domiciliu, pe sub poduri sau în clâile de fân.

 

Viorel Marineasa

povestire din volumul DicasterialEditura Arhipelag, 1995